miercuri, 18 iunie 2014

Vandalism în parcările auto: atac la proprietatea privată



   Materialul de faţă nu face referire la vreo şmecherie sau escrocherie comercială, nici la reclame ori publicitate mincinoasă, deci la niciun fel de înşelătorie precum cele demascate şi dovedite în acest blog Aqvila: „Deschide ochii, închide punga!”. Voi aduce în discuţie o practică, o probă de civilizaţie - nu ştiu dacă este autentic românească - care, de multe ori, fie aprinde fitilul scandalului în plină stradă, fie produce chiar pagube materiale, suportate în final din buzunarul celui păgubit, în speţă şoferul care a parcat... ofensator.

   Folosind termenul de „ofensator”, cu sensul de a supăra pe cineva, m-am poziţionat, cred eu, corect şi echidistant pentru a privi lucrurile atât ca şofer, cât şi ca cetăţean al urbei ce-şi găseşte poarta curţii, calea de acces pietonal blocate, ba chiar locul de parcare (închiriat) ocupat. Situaţia locurilor de parcare în oraşele mari – ca să nu mă refer strict doar la Bucureşti – este ştiută şi nu voi intra în detalii. Un şofer, forţat de împrejurări, uneori lasă deoparte etica şi bunul simţ când prinde un spaţiu liber, iar de partea cealaltă, cel ce-şi găseşte parceluţa ocupată face o rapidă trecere în revistă a înjurăturilor pământene. Este situaţia pe care mulţi nu o gestionează inspirat, riscând ca totul să degenereze până la violenţă.

   Practica ridicării ştergătoarelor de parbriz pare să se fi generalizat la scară naţională, însă nu este singura şi cea mai „soft” metodă de „răzbunare” teritorială. Scrisul pe capote cu cretă, carioca sau cu ceva metalic şi ascuţit, zgârierea pe o latură sau de jur-împrejurul vehiculului, ruperea oglinzilor laterale sau scoaterea ventilului de la cel puţin o roată sunt doar câteva „corecţii civice” din categoria arsenalului greu şi care se lasă cu cheltuieli ignorate de către un dobitoc, dar considerabile pentru nefericita victimă. Unde mai pui că sunt poliţe de asigurare CASCO ce nu acoperă acest tip de pagube, pe motiv de vandalism, caz în care proprietarul vehiculului va fi adus în pragul atacului de cord.
   Este timpul să lămurim câteva aspecte, de ordin legislativ, de cele mai multe ori ignorate voit sau din pură neştiinţă. Reţeaua stradală a unei localităţi, indiferent de mărimea sa, aparţine primăriei locale şi se constituie în proprietate a Statului cu drept de folosinţă publică. Administrarea spaţiilor de utilitate publică revine Administraţiei Domeniului Public, pe scurt A.D.P., acesta fiind şi departamentul primăriei care se ocupă cu înfiinţarea, gestionarea şi închirierea de spaţii destinate parcărilor auto către populaţie sau firme, pe bază de contract anual şi contra unor sume ce variază în funcţie de zonă, tip contract şi cine ştie ce alte condiţii. Acel spaţiu, adică parcarea, nu poate fi subînchiriat, transferat sau tranzacţionat către terţi, fiind alocat nominal de către A.D.P. prin contract individual, în care sunt prevăzute şi anumite clauze, printre care se regăseşte şi cea care dă drept de folosinţă a parcărilor închiriate de către firme angajate de către Primăria locală pentru reparaţii, modernizări sau modificări, fără să fie necesar acordul locatarului, precum nici înştiinţarea prealabilă a acestuia. 
   Dacă nu am fost suficient de clar, poate vă lămureşte „păsăreasca” Legii:
   „Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosinţă si dispoziţie asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declaraţie a legii este de uz sau de servitute publică, atributer care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu cu respectarea limitelor materiale şi juridice..” (Cod Civil,  Art. 858), după care continuă cu: ”Titularul dreptului de proprietate publică poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială.Bunurile de uz public sunt bunurile la a caror utilizare au acces toţi membri comunităţii indiferent de momentul sau durata acestei
utilizări.” 
   Aşadar, Statul nu „împroprietăreşte” pe nimeni, iar ceea ce ţine de domeniul public privat să nu fie confundat cu proprietatea privată. În această ecuaţie, singura proprietatea privată va fi, indiscutabil, autovehiculul, indiferent dacă este înmatriculat pe persoană fizică sau juridică. Din acest moment, lucrurile devin extrem de interesante şi deloc convenabile pentru cei ce-şi revendică în virtutea bunului plac spaţiile respective, motivând că: „Este în faţa casei mele”; „Aici parchez de ani de zile”; Am o înţelegere cu cutare” sau „L-am închiriat de la ADP şi este al meu”. Niciuna din argumentele anterioare nu dau dreptul cuiva să se atingă de proprietatea privată a cuiva, atâta timp cât nu pune în reală dificultate serviciile de urgenţă, de transport, de siguranţă a unor obiective strategice sau economice etc. Dimpotrivă, astfel de acţiuni sunt considerate abuzive în raport cu bunul privat şi sunt prevăzute sancţiuni legislative, iar în funcţie de valoarea daunelor sau de intenţia vădit distructivă pot căpăta valenţe agravante, ba chiar penale.
   Chiar şi cei aflaţi sub incidenţa unui contract cu A.D.P-ul nu au dreptul de a-şi face singuri dreptate. În schimb, pot solicita în astfel de cazuri sprijinul şi intervenţia celor de la Poliţie, dar numai dacă nu este stipulat în acel contract un interval orar pentru dreptul de folosinţă, ori alte clauze excepţionale.

    Mai mult decât atât, mai trebuie ştiut că nici blocarea vehiculului „invadator” nu va da câştig de cauză prezumtivului beneficiar al locului de parcare. Conform legislaţiei în vigoare, dacă cel ce nu mai poate părăsi parcarea va face apel la poliţie şi, stupoare!, va fi amendat exact cel ce se crede suveran de drept asupra locului. Motivul? Cât se poate de simplu: obstrucţionarea exercitării dreptului de folosinţă a proprietăţii private, în speţă maşina. 
   În concluzie, cei ce se dedau la astfel de practici revendicative ar fi cazul să-şi ţină pornirile în frâu, iar cei ce-şi găsesc bunurile private, în cazul de faţă turismele, deteriorate prin vandalizare să nu ezite solicitarea unui echipaj de poliţie (pentru constatare, amenzi etc), iar dacă daunele sunt considerabile şi fără acoperire în poliţa de asigurare, un proces îl va lecui definitiv pe respectivul să repete isprava. Sigur, sunt unii păgubiţi, din fericire puţini, care se ghidează după principiul „dinte pentru dinte” şi, poc!, o piatră în geamul casei, sau răspunde cu aceiaşi monedă, plus un bonus, făcându-i maşina de Service ăluia ce a urinat înainte pe locul de parcare.
   Personal, am în torpedoul maşinii un bileţel prin care invit la înţelegere şi bună conduită pe cel ofensat şi care, sub rândul scuzelor de rigoare, are la dispoziţie numărul de telefon la care pot fi contactat pentru a rezolva rapid şi civilizat problema. 
   Cine va fi să mă înţeleagă, OK, cine nu... să pregătească banii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.